Neologismele in limba romana. Definitie si scurt istoric.

Neologismele. Din punct de vedere etimologic, neologismele reprezintă cuvinte nou apărute într-o limbă, indiferent dacă ele sunt împrumuturi, creaţii exclusiv interne ale limbii respective sau dacă au origine mixtă (internă şi externă). În sens mai larg, sunt considerate neologice toate unităţile lingvistice (morfeme lexico-gramaticale şi lexicale, cuvinte şi unităţi frazeologice, la care adăugăm sensurile calchiate după modele, la rândul lor, neologice). Criteriile esenţiale pentru stabilirea calităţii de neologism a unei unităţi lingvistice sunt: a) criteriul cronologic (pătrunderea sau formarea unui termen în epoca modernă) şi b) criteriul cultural (care presupune cel puţin trei aspecte: provenienţa din limbi de cultură şi civilizaţie, crearea după modele culte şi apartenenţa la un anumit nivel de cultură).

IV.2. Neologismele sunt clasificabile în mai multe feluri, în funcţie de diverse criterii. După tipul de unitate lingvistică în care se încadrează, există:

 neologisme lexicale (formale şi, implicit, semantice);

 neologisme (exclusiv) semantice;

 neologisme afixale: prefixale şi sufixale;

 neologisme afixoidale: prefixoidale şi sufixoidale;

 neologisme frazeologice.

După tipul de etimologie, neologismele pot fi considerate:

 externe (împrumuturi dintr-o unică sursă sau din surse multiple);

 formaţii exclusiv interne (derivate sau compuse alcătuite din cel puţin un component neologic; la rândul lor, derivatele pot avea o singură bază derivativă sau etimologie multiplă internă);

creaţii mixte [cuvinte analizabile cu etimologie multiplă mixtă: a) calcuri lingvistice şi b) termeni explicabili, pe de o parte, prin împrumut şi, pe de altă parte, prin mijloace interne].

După situaţia lor la momentul actual, se poate vorbi de neologisme:

 intrate în limba populară;

 care aparţin limbii literare standard;

 caracteristice unor domenii ştiinţifice specializate;

 care aparţin diverselor jargoane etc.

După modalităţile de preluare şi de adaptare la structura fonetică, grafică şi morfologică a limbii române, neologismele lexicale cunosc mai multe situaţii posibile, dintre care amintim pe cele mai importante:

a) sunt ortografiate în română după cum se pronunţă în limba de origine;

b) sunt scrise şi, în consecinţă, pronunţate în română ca în limba de origine;

c) sunt ortografiate etimologic (total sau cu minime şi inerente diferenţe formale) şi sunt pronunţate la noi aşa cum se scriu în limba de origine;

d) sunt adaptate într-o manieră hibridă, adică prin combinarea modalităţii de pronunţare cu cea de scriere (contaminarea grafiei etimologice cu pronunţarea etimologică).

Caracterul particular al neologismului românesc constă în faptul că, spre deosebire de continuitatea culturală a limbilor occidentale surori, româna a cunoscut o evoluţie scindată pe niveluri: pe de o parte, limba populară, manifestată preponderent oral, fără restricţii sau limitări normative, cu o deosebită capacitate structurală de a prelua şi adapta împrumuturile necesare; pe de altă parte, limba cultă, de sorginte bizantino-slavă, aparţinând, iniţial, unei minorităţi izolate cultural de marea masă a vorbitorilor. Reluarea contactului cultural firesc, masiv şi constant, cu latinitatea şi cu romanitatea occidentală s-a realizat, progresiv, destul de târziu: procesul de modernizare a fost început, mai mult sau mai puţin latent, de marii noştri oameni de cultură moldoveni şi munteni (cei mai reprezentativi fiind cronicarii, Dosoftei, Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino), a fost promovat principial şi manifest în Transilvania (de la Inochentie Micu Klein la Şcoala Ardeleană) şi a ajuns la o relativă normalitate în secolul al XIX-lea, considerat ca fiind epoca realizării limbii literare moderne şi a transformării ei într-un instrument important de asumare şi de răspândire a culturii. Accentul pus pe modernizarea latino-romanică – mai ales pe împrumuturile lexico-frazeologice directe – este cu atât mai interesant cu cât majoritatea acestora sunt considerabile, încă, neologisme, în ciuda aspectului fonetic uneori învechit. Aşadar, argumentele prin care, în lingvistica românească, sunt socotite neologice unităţi lingvistice pătrunse acum mai bine de 200 de ani sunt următoarele: a) originea latino-romanică (directă sau indirectă, prin intermediul limbilor neogreacă şi rusă), b) calitatea de termeni de cultură şi de civilizaţie, c) apartenenţa la fondul lingvistic internaţional şi d) persistenţa lor până în limba contemporană.