referat la romanul istoric Fratti Jderi, de Mihail sadoveanu

Fraţii Jderi
de Mihail Sadoveanu

Creator al romanului istoric românesc - experienţele lui B. P. Haşdeu sau I. Slavici rămânând în sfera bunelor intenţii - Mihail Sadoveanu evocă momente din trecut, transformând, după opinia lui T. Vianu, în mit şi colorând liric realitatea. Inspirându-se din cronici (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), din literatura populară, din documente, scriitorul realizează o operă în care există o permanentă alternare de real şi fabulos, observaţia realistă îmbinându-se cu avântul romantic, documentul cu legenda .

De la timpurile îndepărtate ale existenţei noastre pe aceste meleaguri(Creanga de aur, Vremuri de bejenie), până în perioada secolului al XVII-lea, evocată mai ales prin povestiri, trecutul trăieşte sub o aură legendară, aflându-se la graniţa dintre real şi fabulos, încărcat de lirism. Prozatorul se dovedeşte preocupat, în mod deosebit, de trei momente ale istoriei Moldovei: perioada de glorie, de independenţă şi de înflorire sub Ştefan-Voievod (Fraţii Jderi), perioada luptei pentru recâştigarea prestigiului ţării după moartea lui Ion-Vodă cel Cumplit şi perioada decăderii din timpul domniei lui Duca-Vodă (Nunta domniţei Ruxanda şi Zodia Cancerului sau Vremea DucăiDucăi Voda). Trilogia Fraţii Jderi are proporţii ea singură de epopee, întrucât reprezintă o gigantică, impunătoare construcţie epică, în care lirismul sadovenian se topeşte într-o naraţiune enormă, homerică. Al. Piru arată cum tehnica din epopeea clasică se uneşte în Fraţii Jderi cu tehnica romanului de aventuri de tipul Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas - tatăl. Lupte, expediţii, victoria de la Podul Înalt, evocarea unei epoci strălucite din istoria statului moldovenesc când, între 1469 şi 1475, domnia lui Ştefan cel Mare asigurase libertatea ţării sale, toate dau densitate epică unei epopei cu amplă desfăşurare.

Romanul este ficţiune poetică în care se topeşte documentul istoric: accentul se pune într-o măsură mai mare pe eroismul fraţilor Jderi, al oamenilor Măriei-Sale, decât pe figura autentică a lui Ştefan Vodă. Fraţii Jderi sunt rodul fanteziei autorului. Lucrarea surprinde esenţa spiritului epocii, atmosfera ei particulară, problematica ei socială şi etică al cărei element fundamental e lupta istorică a poporului pentru independenţa patriei.

Astfel structura acestei opere devine, în mod necesar, epică.

Marele poet al naturii şi amintirii, impregnându-şi proza cu un lirism caracteristic, a creat în Fraţii Jderi o bogăţie de peripeţii epice, după modele homerice, un adevărat epos copleşitor. Trilogia are o complexă desfăşurare. Ucenicia lui Ionuţ începe cu evocarea unui hram al ctitoriei Neamţu în primăvara anului 1469, la care participă şi Ştefan Vodă. Nechifor Căliman istoriseşte multe întâmplări printre care, mai însemnate sunt asasinarea lui Bogdan, tatăl voievodului, de către Petre Aron, fratele său. În ceea ce priveşte “ucenicia lui Ionuţ” ea se realizează prin probe de foc, prin bătălii vitejeşti, care alimentează substanţa epică a romanului. El se luptă cu mercenarii din slujba duşmanilor lui Ştefan Vodă, îl scapă de la primejdie pe Alexăndrel, fiul domnului, iar după ce tătarii pradă ţara şi o răpesc pe jupâniţa Nasta, iubita lui Ionuţ, el se duce s-o scape, întreprinde o acţiune eroică, plină de peripeţii, dar zadarnică, întrucât fata preferase să se arunce în Dunăre, ca şi Chira Chiralina din baladă, decât să ajungă roabă într-un serai.

Titlurile capitolelor sunt, ca-n atâtea opere sadoveniene, foarte sugestive şi cu semnificaţii complexe. Capitolul XV poartă titlul: Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie. Sadoveanu înţelege zburdălniciile tinereţii, de aceea zugrăveşte cu simpatie pe Ionuţ Jder, eroul principal al trilogiei, dar consideră o mare nebunie acţiunea lui aşa de imprudentă sub stăpânirea impulsurilor, când porneşte pe urmele Nastei, fără să mediteze prea mult asupra riscurilor. Jderii cei mari îl urmează pe mezin cu gândul de a-l salva. Ionuţ, în toiul acţiunii lui, începe a căpăta mai mută judecată şi măsură. Presimţind că fraţii mai mari îl vor ajuta, deşi plecase fără voia şi ştirea lor, el îi aşteaptă în stufurile de pe lângă cetatea ienicerească, unde era seraiul. E o adevărată expediţie a fraţilor Jderi, încununată de succes pentru că se termină cu pedepsirea exemplară a lui Suliman beg, pleşuvul, unsurosul şi coptul de grăsime, stăpân al seraiului, căruia îi era destinată şi jupâniţa Nasta.

Materia epică este densă şi în volumul al II-lea, Izvorul Alb. Sporesc isprăvile vitejeşti ale fraţilor Jderi. Jitnicerul Neculăeş Albu o răpeşte pe jupâniţa Maruşca, dragostea lui Simion Jder, fiică nelegitimă a lui Ştefan Vodă, aprigă ca şi ilustrul ei părinte. Lupta lui Simion Jder pentru eliberarea fetei, în Polonia, are semnificaţie politică, întrucât Neculăeş Albu era nepot al logofătului Mihu, unul din marii boieri trădători, duşmani ai lui Ştefan Vodă. Acţiunea de pedepsire a lui Neculăeş Albu, care-şi pierde capul “dintr-o prostie a tinereţii”, după vorba aşa de înţeleaptă a lui Amfilohie Şendrea, sfetnicul de taină al voievodului, are implicaţii etice profunde în contextul întregii opere a lui Mihail Sadoveanu. Neculăeş Albu nu e departe de Alecu Ruset, eroul din Zodia Cancerului, care cade înfrânt în acţiunea lui nechibzuită de răpire a domniţei Catrina, zdrobit de buzduganul lui Duca Vodă. Scriitorul sancţionează încă o dată dezechilibrul pasional, lipsa de raţiune, spiritul anarhic. Neculăeş Albu se face vinovat nu numai prin răpirea unei fecioare, răpire silnică, ci şi prin faptul că făcea jocul duşmanilor lui Ştefan Vodă, prin urmare ai ţării, în contrast cu lupta dreaptă a fraţilor Jderi.

Ultimul volum al trilogiei, Oamenii Măriei-Sale, e însufleţit de un elan epic şi mai puternic, încununând toată opera cu evocarea unei eveniment epocal, pentru domnia lui Ştefan cel Mare şi a ţării, bătălia moldovenilor cu turcii la Vaslui, bătălie în care îşi află sfârşitul Manole Păr-Negru şi Simion Jder. Acesta e un deznodământ-apoteoză al epopeii, pregătind, însă, prin alte isprăvi eroice.

Titlurile dau o indicaţie asupra construcţiei epice. E vorba de capitolul X Întâmplările de mirare ale comisului Jder, pe drumurile Împărăţiei şi de capitolul XI Alte întâmplări şi mai de mirare. Într-adevăr sunt de mirare, aparţin baladei şi legendei, acţiunile temerare ale lui Ionuţ ca iscoadă până la muntele Athos, urmărind mişcările armatei turceşti a lui Solomon Hadâmbul, conform indicaţiilor date de marele voievod al Moldovei, demonstrându-şi vitejia, dibăcia în mânuirea armelor chiar în capitala monstruoasei împărăţii înrobitoare. Suflu epic au şi evocările unor lupte preliminare cu urdiile turceşti date de fraţii Jderi, comandanţi ai răzeşimii armate, precum şi capturarea lui Mitru, mare boier, duşman al stăpânirii celei drepte.

Alături de partea epică pe alocuri apare în epopee şi imaginaţia lirică a scriitorului, forţa de a plăsmui simboluri poetice. Cel mai sugestiv simbol poetic din Fraţii Jderi îl găsim în capitolul Vânătoare domnească şi bourul cel tare de la Izvorul alb. De altfel, titlul celui de al doilea boul e o indicaţie către esenţe: Izvorul Alb. Ştefan cel Mare apare în primul plan. El pleacă în fruntea oamenilor lui de încredere în căutarea unui pustnic legendar, de la care aşteaptă îndrumare pentru acţiunea lui istorică de apărare a ţării, pentru biruinţa dreptăţii poporului său. Izvorul alb este simbolul legăturii dintre Ştefan cel Mare şi tradiţiile străvechi, neprihănite ale pământului. Pustnicul n-a mai fost găsit, dar voievodul a înţeles că adâncurile s-au mişcat şi că lupta cu balaurul se apropie. Pustnicul era ucenic al unui sihastru care a fost proroc lui Alexandru cel Bun, profeţind că după acesta va urma o perioadă grea pentru Moldova, “cu mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu”, până ce “va ieşi din nouri un bour tânăr care va sufla pe nări foc îngemănat”. Aceşti monahi erau din seminţie domnească, aveau o înţelepciune şi o ştiinţă mai veche decât creştinismul şi au povăţuit pe primii voievozi, Dragoş şi Bogdan. Cercetând urmele schivnicului, Ştefan cel Mare făcea legătura cu înţelepciunea magilor din străvechea Dacie.

Pentru conturarea personajelor Sadoveanu nu foloseşte analiza minuţioasă a stărilor sufleteşti pentru conturarea personajelor care se dezvăluie treptat din evocarea faptelor, printr-o selecţie subtilă a momentelor semnificative. Această mişcare epică fuzionează permanent cu lirismul într-o sinteză artistică unică.

Ionuţ Jder se conturează ca personaj literar în mod treptat în funcţie de viziunea artistică a lui Sadoveanu care e creator de ample povestiri baladeşti, opere epico-lirice, nu de tipuri balzaciene.

Ucenicia lui Ionuţ, adică formarea lui, este fecundă întrucât prin cucerirea treptată a înţelepciunii el se maturizează în focul experienţei şi devine Comisul Onu, unul din oamenii de încredere şi de nădejde ai Măriei Sale.

La început, zburdălnicia firească a vârstei lui e prinsă în formulări sugestive, lirice, metaforice: “Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.”

Proiecţia folclorică dă un contur tot mai sugestiv şi pregnant virtuţilor lui Ionuţ. El este mezinul din basme, superior până la urmă fraţilor, deşi la început se dovedeşte atât de nechibzuit în dragoste.

Ca Nică a lui Ştefan a Petrei din Amintirile lui Creangă, Ionuţ Jder confundă realitatea cu basmul, e copilul universal care crede în propriile lui fantasme. La 12 ani, i-a dat harmăsarului alb, năzdrăvan ca în poveşti, lui Vizir al lui Ştefan Vodă, să mănânce jăratec, dar calul domnesc l-a lovit cu copita; era să dea foc grajdului. Tot din cadrul fanteziei zburdalnice fac parte fraţii Onoferi şi Samoilă care devin Sfarmă Piatra şi respectiv Strâmbă Lemne.

Scrisorile solilor veneţieni în Moldova pe lângă curtea lui Ştefan Vodă ajută la conturarea personalităţii lui Ionuţ. Părintele Geronimo della Rovere primise de la postelnicul Ştefan Meşter confirmarea vitejiei şi iscusinţei în luptă a lui Ionuţ: “te încredinţez, cuvioase părinte, că acest tânăr are minte cât şi vitejie”. Nepot al Papei Sixt, Geronimo îi scrie stăpânului său despre Signor Onu, comandantul cavaleriei răzeşeşti care a prezentat voievodului pe solii italieni. Scrisoarea veneţianului Guido Solari ne arată pe un străin foarte curio să cunoască pe răzeşi ca ostaşi care participă la lupta de la Voineasa, condusă cu deplin succes de Comisul Onu.

Opera este plină de virtuţile fraţilor Jderi care sunt pe primul plan. Titlul ales trilogiei subliniază ideea de bază, ca şi titlul celui de-al treilea volum care accentuează comuniunea dintre “Oamenii Măriei-Sale” şi personalitatea marelui domn. Fraţii Jderi sunt boieri mici, ridicaţi din răzeşime.

Toţi sunt devotaţi lui Ştefan Vodă, dar fiecare are calităţi particulare. Simion e deosebit de viteaz şi curajos, în toate acţiunile lui, un om închis, un caracter nestrămutat. El cade eroic în lupta de la Podul Înalt, ca şi tatăl său, cu care semănă foarte mult. Cristea are graiul dulce şi împodobit. Damian are şiretenia neguţătorului. Bădiţa Nicoară, călugăr la Mănăstirea Neamţului, în urma unei decepţii sentimentale, reprezintă înţelepciunea. Devotat marelui domn, el devine la nevoie iscusit în mânuirea armelor şi viteaz ca şi fraţii săi.

Ionuţ, mezinul, întruneşte toate calităţile fraţilor, de la vitejie până la diplomaţie şi vorbire înflorită, depăşindu-şi ca-n basme, pe fraţii mai mari.

Figura lui Ştefan cel Mare e realizat în lumina cronicii marelui domn, adică Letopiseţ de când s-a făcut Ţara Moldovei, precum şi a cronicii lui Grigore Ureche. Voievodul e o expresie a epocii feudale, un domn autoritar, cu drept de viaţă şi moarte asupra supuşilor. Intransigenţa lui în pedepsirea duşmanilor şi a trădătorilor de ţară, ca boierul Mihu, e caracteristică eroilor sadovenieni, tari şi neînduplecaţi în sancţionarea mişeliei. E la fel de necruţător cu tătarii care prădaseră ţara, punând în ţeapă pe soli şi desfăcând în două pe feciorul hanului, pedepsind cotropirea Moldovei.

E un strateg iscusit, foloseşte cu măiestrie terenul în câştigarea războaielor. Diplomat abil, se înconjoară de sfetnici cu simţ politic deosebit, ca Arhimandritul Amfilohie Şendrea, care-l sfătuieşte să-şi aleagă oameni devotaţi, oameni tineri împotriva puterii marilor boieri feudali. Fraţii Jderi reprezintă noua boierime ridicată până la divan prin încrederea domnului şi virtuţile ei.

Ştefan cel Mare are preocupări cărturăreşti şi artistice. A învăţat la şcolile Bizanţului, ascultă cu înfiorare psalmii, călăuzeşte pe meşterii care-i lucrează bisericile, vorbeşte cu italienii în limba lor. În viziunea lui Sadoveanu, se pune accentul pe înţelepciunea şi iscusinţa sa politică şi militară, pe comuniunea cu norodul, pe calităţile oamenilor săi, fie sfetnici apropiaţi, fie oameni simpli, care duc la apoteoza finală, la cucerirea independenţei patriei. Nu se ocolesc slăbiciunile omeneşti ale voievodului. Postelnicul Ştefan Meşter, om cult format la şcolile Veneţiei, îl califică astfel: “după cum vinul îi e dat să-l bea numai voinicii, asemenea şi dragostea nu priesc oricui. Însă lui Ştefan Vodă îi priesc fiind Măria-sa blăstămat aşa.”

Eroismul popular îşi găseşte omagiul patetic în scena când, după victorie, domnul îngenunchează, cu inima înnegurată de mâhnire, în cinstea oştenilor căzuţi (printre care şi Manole şi Simion Jder, ca şi bătrânul Căliman), vorbind celor din preajmă din inimă.

Încă o dată puterea de evocare sadoveniană se sprijină pe audiţie. Se ştie că s-au scris pagini despre simfonia vântului în proza lui Sadoveanu. Universul său e în proporţie copleşitoare sonor şi ne face să vibrăm mai ales prin muzicalitatea frazei. George Călinescu compară sugestiv opera lui Sadoveanu cu o harfă eoliană, în care toate gândurile, priveliştile, figurile sunt puse pe portativ, încă până şi virgulele cântă. Paul Georgescu o numeşte un uriaş coral, asemenea muzicii lui Johan Sebastian Bach. Până şi titlul ultimului capitol al epopeii, cap. XV, e impregnat de lirismul textelor vechi: Genune pe genune o cheamă.

Pregnanţa artistică are şi evocarea personajelor feminine, de la Comisoaia Ilisafta Jderoaia, înţeleapta şi vorbăreaţa stăpână de la Timiş, pentru care autorul are o simpatie uşor inundată de umor, până la jupâniţa Nasta, cu visurile şi spaimele ei, eroina unei tragice poveşti de dragoste; de la frumoasa şi bogata Candachia, originară din Bârlad, soţia devotată a lui Cristea Jder, la apriga Maruşca, fiica tăinuită a lui Ştefan Vodă, care bate din picior şi lui Vodă; de la Moaşa Irina Vorniceasa până la doamna Maria de Mangop.

Cu simpatie, c-un blând umor, Sadoveanu înfăţişează pe Comisoaia Ilisafta, mama bună a Jderilor, ocrotitoarea lui Ionuţ pentru care are o slăbiciune aparte, deşi nu era fiul ei, ci numai al soţului.

Exuberanţa ei temperamentală, locvacitatea ei fără sfârşit, artistul le evocă printr-un procedeu invariabil şi de efect: o pune să vorbească mereu. Abia o vedem mişcându-se cu gesturile ei domoale de mamă grijulie, de amfitrioană, revărsându-şi generozitatea unui suflet bogat. O blajină ironie a povestitorului însoţeşte până şi-n titlul capitolelor cum ar fi al şaselea: Unde se arată şi vorbeşte iar cunoştinţa noastră veche, Comisoaia Ilisafta.

Vorbăria ei are totuşi substanţă. Are rezerve fată de politica lui Ştefan cel Mare, necruţătoare cu marii latifundiari necredincioşi, mai ales că e gata de războaie pentru a apăra independenţa Moldovei. Ea lăcrimează uşor din cauza primejdiilor eventuale ce ameninţă pe feciorii ei, totuşi îi îndeamnă la supunere, intuind misiunea istorică a marelui voievod. Când află că soţul ei Manole şi fiul ei Simion au căzut în lupta de la Vaslui, e cutremurată, dar se pregăteşte să plece pentru a împlini ritualurile strămoşeşti.

Capodoperă a evocării istorice sadoveniene, prin fuziunea desăvârşită dintre epos şi lirism, Fraţii Jderi e o epopee ce preamăreşte acele virtuţi morale care constituie zestrea esenţială a poporului român, definindu-l într-o imagine unică.