Ce sunt antonimele. Antonimia. Definitie si exemple.

Antonimia este relaţia semantică stabilită între termeni corelativi ale căror sensuri – evaluate pe aceeaşi scală binară şi simetrică - sunt opuse (vezi gr. ant/i/ “contra” şi onyma “nume”). Plasate în acelaşi câmp semantic, având, aşadar, un număr oarecare de trăsături de sens comune, componentele unei perechi (sau unei clase paradigmatice) formate din antonime se opun prin câte un aşa-numit sem incompatibil, condiţie minimală şi obligatorie a opoziţiei antonimice. Trăsăturile caracteristice ale acestei clase semantice sunt constanţa (antonimele “se cheamă” unul pe celălalt în mintea vorbitorilor, formând perechi fixe, considerabile puncte de referinţă) şi simetria la nivelul sistemului limbii.

Antonimia acoperă atât unităţile lingvistice care denumesc noţiuni percepute în mod obiectiv ca fiind contrare, cât şi pe acelea puse de vorbitori în opoziţie subiectivă şi contextuală, ceea ce înseamnă că, în interiorul unui sistem riguros constituit, există o relativă - şi surprinzătoare - libertate a realizării acestei relaţii semantice.

Se consideră, în genere, că sunt mai predispuse a contacta relaţii de antonimie cuvintele care exprimă calităţi şi însuşiri, diverse aprecieri, raporturi calitative şi cantitative şi alte categorii estetice, morale, filozofice etc. În mod firesc, nu pot avea antonime substantivele care denumesc obiecte concrete şi, prin definiţie, numele proprii (antroponime, toponime, hidronime etc.).

Dacă la nivelul sistemului limbii antonimia priveşte opoziţiile ireconciliabile ale unei întregi clase paradigmatice, la nivelul vorbirii ea se realizează în mod obligatoriu binar, între doi termeni selectaţi într-un context concret şi variabil.

Se poate discuta, pe de o parte, despre o antonimie perfectă, consacrată, stabilă şi sistematică, liberă de context, realizată simetric între doi termeni (sau două clase de termeni) care se află la acelaşi nivel de limbă (din punct de vedere cronologic, geografic şi stilistico-funcţional) şi care se opun printr-un sem incompatibil contrar. Pe de altă parte, însă, la nivelul vorbirii, antonimia se dovedeşte a fi o relaţie subiectivă, imperfectă, contextuală, instabilă, mult mai complexă şi mai diversificată, determinată de factori lingvistici şi socio-culturali.

II. Tipuri de antonime. Antonimele au fost clasificate în diverse moduri, în funcţie de variatele criterii avute la dispoziţie. Astfel, după tipul de opoziţii stabilite, ele pot fi polare/complementare (masculin – feminin, mort – viu), scalare/graduale (cald - răcoare - frig, început - mijloc - sfârşit), contrare (nord – sud, seral – matinal, orizontal - vertical), reciproce (a cumpăra - a vinde, a da – a lua) etc. Relaţiile logice care caracterizează antonimia ar fi, în consecinţă: a) de contradicţie (când cei doi termeni ai opoziţiei se exclud reciproc: tertium non datur), b) de contrarietate (când un membru al opoziţiei implică negaţia celuilalt, dar nu şi invers: et tertium datur) şi c) de reciprocitate (când un membru al opoziţiei îl implică pe celălalt şi invers). Din punctul de vedere al axelor semantice pe care sunt plasaţi termenii antonimici, aceştia presupun opoziţii calitative, cantitative, apreciative, spaţiale, temporale etc. După relaţia cu contextul, antonimele sunt libere sau limitate contextual. Aflate, de regulă, în relaţie graduală, ele sunt simetrice sau asimetrice, raportabile sau nu la un al treilea termen, intermediar, aflat la egală distanţă. Din punctul de vedere al construcţiei, se individualizează antonime primare sau heterolexe, alcătuite din termeni cu radicali diferiţi (absolut – relativ, activ – pasiv, cauză – efect etc.) şi antonime analizabile sau homolexe, alcătuite din termeni derivaţi sau compuşi de la aceeaşi bază cu ajutorul afixelor sau afixoidelor opuse ca sens (antemeridian – postmeridian, bibliofil – bibliofob, omogen – eterogen etc.). Din punct de vedere etimologic, antonimele heterolexe au origini diferite, în timp ce antonimele homolexe au aceeaşi bază lexicală, deci se reduc la un etimon primar unic. Prin raportare la criteriile logice, se disting antonime logice/obiective (corespunzătoare realităţii extralingvistice) şi antonime subiective (care nu corespund, de cele mai multe ori, unei gândiri obiective). Din punct de vedere stilistic, antonimele sunt denotative sau conotative (figurate), lipsite sau, dimpotrivă, încărcate de expresivitate (vezi expresia: La plăcinte înainte, la război înapoi), poetice sau intrate în uzul comun (zile negre, e bun rău, începutul sfârşitului etc.).

De asemenea, relaţia de antonimie se poate stabili: a) între două sensuri incompatibile ale aceleiaşi unităţi lingvistice (vezi a împrumuta, vb., care înseamnă “a da ceva cu împrumut” şi “a primi ceva cu împrumut”, a închiria, vb., care înseamnă “a plăti chirie” şi “a cere chirie”, grozav, adj., care înseamnă “groaznic” şi “admirabil”, a lua de gât /pe cineva/, loc. vb., care poate semnifica afecţiunea sau, dimpotrivă, duşmănia etc.), b) între sensurile incompatibile ale unor cuvinte sau unităţi frazeologice diferite (polisemantice) şi c) între două cuvinte sau expresii (monosemantice). Pot participa la relaţii de antonimie, cu respectarea condiţiei sinstratice şi sincronice, cuvintele din fondul vechi al limbii, regionalismele care circulă în aceeaşi zonă dialectală, cuvintele neologice, cuvintele aparţinând diverselor terminologii, cele care fac parte din argou, din jargon etc. Din considerente strict didactice şi metodologice, sunt puse, uneori, în relaţie de antonimie, în sensul cel mai larg cu putinţă, cuvinte care aparţin unor niveluri diferite ale limbii sau care aparţin unor epoci diferite.

Pe lângă antonimia lexicală (reprezentată de cuvinte opuse ca sens, vechi sau noi), se poate vorbi, în egală măsură, şi de antonimia prefixală (prefixele, mai ales cele neologice, componente ale derivatelor antonimice reprezentând mai mult de jumătate din numărul total al prefixelor româneşti), antonimia afixoidală (realizată între prefixoide, respectiv sufixoide care formează, la rândul lor, compuse antonimice preponderent savante), antonimia frazeologică (alcătuită din unităţi frazeologice vechi sau noi, ca şi din expresii de origine latină savantă, cu circulaţie internaţională, prin definiţie neologice) şi, în sfârşit, antonimia mixtă (lexico-frazeologică, stabilită între cuvinte şi locuţiuni, de regulă în interiorul aceleiaşi clase morfologice).

III. Trăsături morfologice. Din punct de vedere morfologic, este necesară identitatea categoriei lexico-gramaticale a termenilor care formează perechi antonimice (adjectivale, adverbiale, substantivale şi verbale). De regulă, aşa cum se va vedea în dicţionarul de faţă, cele mai multe dintre adjective sunt şi adverbe; numeroase adjective sunt, în acelaşi timp, şi substantive masculine şi feminine, un număr destul de mare de verbe la supin se transformă în substantive neutre abstracte etc. Trecerea de la o parte de vorbire la alta amintită mai sus continuă, în majoritatea cazurilor, relaţiile de antonimie existente între termenii primari. De asemenea, în sens larg se poate admite antonimie între cuvinte şi locuţiuni corespondente (substantiv şi locuţiune substantivală, adjectiv şi locuţiune adjectivală, verb şi locuţiune verbală etc.). În mod excepţional, există şi situaţii când nu este obligatorie identitatea categoriei lexico-gramaticale, respectiv situaţii când unui adjectiv concret îi corespunde un substantiv feminin abstract (inteligent, -ă, adj. – nulitate, s.f.). La substantivele animate, un substantiv, fie masculin, fie feminin, poate intra în relaţie de antonimie, simultan, cu substantive de ambele genuri (inteligenţă, s.f. – stupid, s.m. şi stupidă, s.f.; rezervă, s.f. – titular, s.m. şi titulară, s.f.; tutore, s.m. – pupil, s.m., pupilă, s.f.).