“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” - roman al cunoasterii interioare

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman de “experienţă”, de “cunoaştere” (G. Călinescu). Cunoaşterea prin întoarcere înăuntru, căci scriitorul este o natură reflexivă, care disecă, analizează cu luciditate viaţa interioară, fiindcă “atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi”. Intrare în nararea primei experienţe de cunoaştere, iubirea trăită sub semnul incertitudinii, se face direct, semnalând drumul zbuciumat al căutării adevărului, al clarificării interioare: “Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la facultate şi bănuiam că mă înşeală”. Primirea, pe neaşteptate, a unei părţi dintr-o moştenire lăsată de un unchi bogat, Tache, schimbă cursul existenţei conjugale a celor doi studenţi săraci, în defavoarea cuplului însă. Ceea ce era neînsemnat, în afara preocupărilor lui Ştefan Gheorghidiu (luxul, petrecerile), devine pentru Ela, soţia lui, interes deosebit, intrând în contradicţie cu idealul lui de feminitate: “Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare” (banii...). Reacţiile Elei în probleme pragmatice îl contrariază: “Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi în ea”. Văzut ca un roman al geloziei, dar şi ca o aspiraţie spre o iubire ideală, izvorâtă din setea de idealitate, de absolut, romanul sugerează, prin fineţea observaţiei psihologice, însuşi misterul uman. Scriitorul observă pătrunzător şi adună cu precizie ştiinţifică, analizează reacţii, frământări, îndoieli, întrebări ce alcătuiesc drumul sinuos al iubirii în planul conştiinţei.
Student la filosofie, înzestra intelectual, Ştefan Gheorghidiu are lumea lui, a cărţii, nu este compatibil cu lumea unchiului său, Tache, şi a oamenilor de afaceri. Recunoscându-şi orgoliul său nemăsurat în planul interior, sufletesc, Ştefan Gheorghidiu precizează: “ca personalitate socială mă simt într-o situaţie falsă şi nesigură, când mă salută prea respectuos, chiar un servitor. Parcă merg pe călcâie”. Fire pasională, reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună, progresiv, semne ale neliniştii şi îndoielilor sale interioare şi se disecă cu minuţiozitate. Primele observaţii semnalate de Ela sunt legate de sugestiile ei cu privire la înnoirea vestimentaţiei, stângăcia dansului, care-ş fac să vadă “cum zi de zi femeia mea se înstrăina”. Viaţa i-a devenit curând “o tortură”, nu mai putea citi “nici o carte”, părăsise universitatea. Plimbarea la Odobeşti, într-un grup mai mare, declanşează criza de gelozie şi incertitudinea iubirii, pune sub semnul îndoielii fidelitatea femeii iubite. Sufletul său torturat de iubire şi gelozie trece printr-o stare de infinite nuanţe ale trăirii: disperare, dispreţ, suferinţă, duioşie. Compania insistentă a domnului G., avocat obscur, dar bărbat modern, acordată soţiei sale, îi sporeşte suspiciunile. Plimbările cu maşina, aşezarea la masă sunt prilejuri de observaţie atentă şi frământare interioară. Naratorul notează gesturi, vorbe, reacţiile dureroase ale geloziei, observându-se pe sine, pe cei doi (Ela şi G.), pe cei din jur, studiind totul: apropierea instinctivă a Elei de G.
Personajul suferă el însuşi, nu numai din amor propriu rănit, din neputinţă şi deziluzie, ci mai ales că se dedublează: îşi ascunde frământările, afişând indiferenţa. (“Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel; şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol... şi naiv”). Faptul că Ela a gustat din felul de mâncare a lui G. îi reînvie în memorie amintiri dureroase. (“Şi ea ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest”). Confesându-se şi analizându-se, eroul e conştient că “n-am fost niciodată gelos, dar am suferit atâta din cauza iubirii”. El vedea în Ela idealul său de feminitate şi iubire, către care aspira cu toată fiinţa lui, sincer şi generos, dar care s-a prăbuşit. Pentru că, în concepţia lui, acei care se iubesc “au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Drama e amplificată pentru că personajul îşi exacerbează suferinţa, ridicată la dimensiuni cosmice, în consens cu nevoia sa de absolut. Venit prin surprindere, noaptea, acasă, vidul său interior se amplifică: “casa era goală ca un mormânt, fără nevastă-mea”, pentru că iubirea lui este unică. Eroul suferă nu numai din orgoliul său rănit, dar mai ales, dintr-un sentiment absolut al loialităţii faţă de sine: “... căutam o verificare şi o identificare a eului meu... cu un eu limitat, în infinitul lumii”. Eroul lui Camil Petrescu este un psiholog al dragostei.

Alte personaje conturează o lume în care el rămâne neimplicat. Nae Gheorghidiu, om de afaceri “aprig”, fără cruţare când interesele îi erau atacate, cinic, fără scrupule, politician abil, Tănase Lumânăraru, fost poate vânzător de lumânări şi ajuns milionar, deşi analfabet, cu o “abilitate aproape genială ca să înşele absolut pe toată lumea”, cu un mare respect pentru cuvântul scris şi cel care scrie - această lume aminteşte de lumea lui Balzac. Este o lume în care Ştefan Gheorghidiu este un intrus, pentru că nimic din această lume nu corespunde firii lui oneste, pasionate de bine, frumos şi adevăr. Nici în iubire şi nici în planul social Ştefan Gheorghidiu nu găseşte un punct de comunicare durabil. El trăieşte dureros singurătatea omului modern, conştient că “o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie”. El trăieşte în lumea ideilor pure. A doua experienţă de viaţă, fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o realitate trăită direct de către scriitor - narator. Războiul constituie pentru Camil Petrescu o experienţă decisivă a intelectualului. El este un punct terminus al dramei lui Ştefan Gheorghidiu. Scriitorul aduce o imagine demitizată a războiului (ca şi în volumul de versuri Ciclul morţii, scrise chiar în timpul războiului); nimic eroic, nimic înălţător. Războiul e tragic şi absurd. El este descris într-o viziune realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului. Faptele sunt transmise cu o precizie calendaristică dintr-un jurnal de front la autorului însuşi. O experienţă trăită direct e transmisă cu scrupulozitate, omul fiind prezent în raport nemijlocit cu moartea.
Discuţiile demagogice din parlament cu privire la pregătirea pentru război sunt o realitate crudă pe front. Fortificaţiile de pe Valea Prahovei erau doar “nişte gropi cât cele pe care le fac, jucându-se copiii în nisip”. Şi, notează sarcastic autorul: “Despre Valea fortificată a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: parlamentul, partidele politice şi presa”. Nici instrucţia militară a ostaşilor nu era departe de jocurile copiilor din mahalaua Oborului, când “ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam unii peste alţii”. Spiritul polemic al scriitorului scoate în evidenţă inconştiinţa şi cinismul celor răspunzători de soarta ţării: “ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în parlamentul ţării că suntem bine pregătiţi”, că “suntem gata până la ultimul nasture”, până la “ultimul cartuş”. Haos, mizerie, marşuri neîntrerupte, fără nici o finalitate, o învălmăşeală gigantică, acesta era frontul, durabilă halucinaţie de foc şi de trăsnete. Pentru Ştefan Gheorghidiu, frontul este o experienţă inedită.
Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu dezvăluie tragismul confruntării cu moartea. Scriitorul notează elemente ale realităţii de război, elemente exterioare, el însuşi privindu-se din exterior, ca un obiect. Notaţia este lucidă şi de o mare autenticitate: viaţa oamenilor stă sub semnul hazardului şi al animalităţii, a dorinţei de supravieţuire. Integrarea în colectivitatea frontului sporeşte dramatismul. Oamenii se strâng unii în alţii... şi autorul conchide: “Nu mai e nimic omenesc în noi”. Drama lui Gheorghidiu se contopeşte cu cea a camarazilor săi, panica, frica, laşitatea, groaza sunt descrise realist, sunt sentimente şi încercări umane care-i înfrăţesc. Scenele ce descriu retragerea, trecere prin “baraj” sunt memorabile. Eroul nu încetează să gândească, să facă asociaţii, chiar în aceste momente de apocalipsă. Ca un blestem, unul din ostaşi silabiseşte întruna: “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Notaţiile sunt de un realism zguduitor. Unul dintre ostaşi a văzut un obuz care i-a retezat capul lui Amăriei... “şi fugea, aşa fără cap”. Ziua retragerii, “cea mai cumplită zi”, aflăm din notele din subsolul paginilor, a fost “cea mai groaznică pentru mine şi prin consecinţele ei, şi prin amintirea ei, timp de nouă ani am retrăit-o mereu în vis”.

In condiţiile frontului, pentru individul redus la câteva reacţii, timpul exterior şi cel interior coincid. Frontul este o altă dimensiune a vieţii, o experienţă trăită intens şi concentrat în conştiinţa individului. Alteori, analiza se proiectează în interiorul său; referindu-se la suferinţa din cauza Elei, Ştefan Gheorghidiu se simte detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost: “Acum totul e parcă din alt tărâm, iar între noi abia dacă mai e firul de aţă al gândului trecător”. Rănit şi spitalizat, se întoarce în Bucureşti, acasă. Lângă Ela, simte o înstrăinare definitivă. Gândeşte detaşat: “sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”. Experienţa războiului a fost decisivă. Drama iubirii este acum intrată definitiv în umbră. Îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, lucruri personale: “Adică tot trecutul”. Prin cele două ipostaze pe care le trăieşte eroul, romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un “neîntrerupt marş tot mai adânc în conştiinţă”.(Perpessicius) Originalitatea romanului constă în fineţea şi subtilitatea analitică de factură subiectivă, realizată prin memoria involuntară şi durata subiectivă. Scriitorul filtrează totul prin conştiinţa sa unică şi ordonatoare; (scris la persoane întâi, autorul este personaj şi narator). Autenticitatea scrierii este asigurată prin exactitatea şi minuţia notării, utilizarea fragmentelor din presă, discursuri oficiale, extrase din jurnalul de campanie al scriitorului-naratorului prezentate în subsolul cărţii. Claritatea şi sobrietatea stilului, fraza scurtă şi nervoasă susţin stilul analitic, intelectual al scriitorului.