Starea de oxidare a elementelor

Starea (numărul) de oxidare (N.O.) a unui element este sarcina electrică, reală sau formală, pe care o are elementul respectiv, într-o combinaţie chimică. Ea substituie noţiunea de valenţă şi este mai bine definită. Ţinând cont de electroneutralitatea combinaţiilor, numerele de oxidare ale atomilor se stabilesc empiric după următoarele reguli:
• N.O. = 0, pentru atomii din substanţele elementare, deoarece moleculele acestora se formează prin participare cu electroni şi nu prin transfer de electroni între atomi;
• N.O. al ionilor monoatomici, în substanţele ionice, este egal cu numărul electronilor primiţi sau cedaţi; 

• N.O. al atomilor, în combinaţii covalente, se atribuie începând cu elementul cel mai electronegativ.
 Semnul sarcinii electrice atribuite elementului depinde de electronegativitatea celuilalt element din combinaţie. De exemplu: clorul este în stare de oxidare negativă (-1) în NaCl şi pozitivă (+1) în Cl2O. Fluorul şi oxigenul sunt electronegative în toate combinaţiile şi au stările de oxidare (-1) şi respectiv (-2). Metalele de tip s posedă o sigură stare de oxidare, corespunzătoare cu numărul grupei. La metalele de tip p stările de oxidare pe care le manifestă diferă între ele prin două unităţi, iar la metalele tranziţionale d, stările de oxidare diferă între ele printr-o unitate. Suma stărilor de oxidare maxime, în valoare absolută pozitive şi negative, în cazul elementelor care apar în mai multe stări de oxidare (exclusiv hidrogenul), este egală cu 8